Epitaf pentru un prieten

.

.

Epitaf pentru un prieten
de BS

In acel 27 martie 2013, iarna tarzie apasa Timisoara cu o ninsoare grea. Omatul greu si apos navalea spre pamant tacut, exasperant si coplesitor. Cimitirul din Matasarilor, pe cat de cufundat in ninsoare, pe atat era de innecat in liniste. De patru zile ningea intr-una, parea ca cel de sus incheia conturi grele cu cei de pe pamant. In pofida apasarii albe, sute de personae, cu straie si suflete cernite, stranse grupuri-grupuri de-o parte si de alta a aleii principale, discutau cu voce scazuta, in asteptarea preotului si a inceperii slujbei funerale. In pofida sporovaielilor lor, peste cimitir plutea linistea. Peste cimitir apasa ninsoarea.

Mihai Botos ajunsese in fata portii Marii Treceri si pasise dincolo, invaluit intr-o lumina alba. De sus, fara ca nimeni sa stie, acum ii privea pe cei insiruiti pe marginea ultimului sau drum. Mihai se stinsese la un palpait de opait si se inaltase la ceruri la falfairea aripilor unei pasari albe. Din noua sa dimensiune, el stia ca le va ramane tuturor in suflete.

De o parte si de alta a intrarii in micuta capela unde trupul sau neinsufletit astepta slujirea preoteasca, zeci de jerbe si coroane din flori isi transmiteau cele din urma mesaje, inainte ca stratul de zapada sa le acopere in intregime. Compasiunea celor veniti si condoleantele transmise sotiei si fiicei indoliate pluteau si ele dens, aproape materiale, aidoma noianului alb, greu si dominator.

Mihai depusese armele in batalia cu boala cu patru zile in urma, si in acea dimineata incepuse sa ninga. Unii dintre cei de fata, mai informati, le dadeau celorlalti detalii despre starea sa din ultimele luni sau despre neputinta doctorilor de a oferi solutia salvatoare in fata unei boli pe cat de rara pe atat de perfida. Cativa dintre cei sositi erau ei insisi medici.

Cea mai mare parte dintre cei ce hotarasera sa infrunte vremea si sa il insoteasca pe Mihai pe ultimul sau drum, aveau ceva in comun cu el. Un ceva ce ii infiora si le aducea insistent in minte o aceeasi obsedanta idee. Un ceva tulburator ce le transmitea un sentiment confuz de ingrijorare spre teama.  Erau nascuti in acelasi an 1958. Fusesera colegi cu el din scoala primara pana hat dupa terminarea studiilor post-academice. Spectrul proximitatii posibilului sfarsit ii tulbura pe toti. Inexorabilul era prezent. De data asta boala il alesese pe Mihai.

Cei mai multi stiau cat de fals ar suna vorbele “mie nu mi se poate intampla”, mai ales ca din ce in ce mai des, destinele unora din colegi ii purtau inspre cealalta dimensiune. In grupul lor – unic si inspirat de curand numit “Loga 77”, periodic reunit in intalniri prietenesti, implacabilul aparuse din nou. Mihai era al saptelea dintr-o stralucita generatie care se desprindea si pleca. Si asta umbrea chipurile celor mai multi, in pofida noianului alb.

Tristetea isi lua partea din sentimentele celor prezenti. Pentru cine erau ei, totusi, tristi? Erau tristi pentru Mihai, care nu a mai apucat sa se bucure de primavara ce se apropiase atat de mult, in pofida invaziei albe? Sau poate erau tristi pentru ei, stiind ca nu se vor mai bucura, in apropiata primavara, de prietenia lui Mihai?

Orisicum ar fi fost, pe manseta unei coroane, ca si pe crucea inzapezita ramasesera scrise cateva vorbe: “Adio, prietene! Odihneste-te in pace!”

..